Tratament naturist pt colesterol si trigliceride

Fotografia de mai jos reprezintă un ţăran din ţinutul Yangshuo, regiunea Guilin, în provincia chineză Guangxi. Îl vedeţi stând în ploaie, apărat de o bucată de folie de plastic şi de o pălărie de paie, plantând, fir cu fir, orezul.


Face asta exact aşa cum o făceau străbunicii lui, cocârjat, cu mâinile şi picioarele în apa mâloasă. Dacă nu ar fi acea bucată de plastic de pe umerii lui, dacă nu ar purta un tricou şi blugi suflecaţi, ai putea crede că imaginea prezintă pe cineva de acum 100 sau 200 de ani. Hainele s-au schimbat, condiţiile de lucru nu.

Nu ştiu sigur ce m-a atras la această fotografie. Singurătatea omului care munceşte, lucru ce mă duce cu gândul la un efort imens, demn de un Sisif modern? Oare faptul că faţa omului nu se vede deloc? Nici nu ştiu dacă este bărbat sau femeie. Este o persoană tânără sau mai în vârstă? Ar putea fi orice şi oricum, de fapt. Oare ce expresie are faţa lui? Poate m-a pus pe gânduri contrastul straniu dintre modernismul blugilor şi al plasticului şi modul arhaic în care se munceşte? Poate…

Ştiu că acum, în unele ţări, tot ceea ce ţine de plantarea şi recoltarea orezului se face deja automatizat. Nu cred că în Italia, Spania, Grecia sau Japonia, de exemplu, se munceşte altfel în orezării. Sunt însă destule locuri în care totul a rămas ca în poza noastră. Ori de câte ori mă aflu într-un magazin şi ţin în mână o pungă, o cutie sau un săculeţ cu orez din Pakistan, India sau Thailanda, gândul îmi zboară la oameni ca cel din fotografie. I-am văzut în Asia lucrând sub soare şi pe ploaie, harnici, aparent neobosiţi şi mulţumiţi cu ce fac. Este însă de ajuns să-i priveşti o jumătate de oră şi realizezi imensul efort pe care îl depun.

Orezul are pentru mine un gust special. Nu doar fiindcă am gătit sute de reţete cu el, în cam toate felurile imaginabile, ci şi fiindcă ştiu câtă muncă este conţinută în fiecare bob al său.